Interviu Mihaela Noroc

Se spune că frumusețea este în ochii privitorului. Cum ar defini Mihaela Noroc frumusețea ??

Pentru mine, după ce am călătorit 6 ani în jurul Pământului și am lucrat continuu la proiectul Atlasul Frumuseții, frumusețea nu are definiție. Dacă la început credeam că frumusețea înseamnă neapărat anumite tipare, simetrie, poate o anumită culoare a ochilor, acum sunt convinsă că frumusețea este departe de așa ceva. Frumusețea se traduce de fapt prin sentimentele pe care ți le provoacă o anumită persoană. De exemplu, eu în perioada asta găsesc foarte frumoasă o simplă strângere de mâna sau relația dintre o mamă și copilul ei. Cred că frumusețea poate fi foarte diversă.

Care este cea mai surprinzătoare amintire despre frumusețe pe care o ai în urma călătoriilor tale ?

Pe mine m-au surprins foarte mult oamenii pe care i-am cunoscut și poveștile lor de viață. Un moment special, de exemplu, a fost undeva în Mumbai, India, când am mers la o piață de flori, pentru că voiam să fac niște fotografii acolo. Până să ajung la piață, am trecut pe lângă un trotuar, care era plin de corturi, în care trăiau și dormeau oameni. În cort, sau pe lângă cort, pe trotuar, pe asfalt, pe jos… o priveliște des întâlnită în India. Nu mă mai mira de mult eram deja de ceva vreme acolo și nu mă mai surprindea să văd oameni dormind pe stradă. Fără să îmi dau seama, am trecut la câțiva centimetri de capul unei fete de 16 -17 ani care a deschis ochii chiar în momentul acela, m-a privit și mi-a zâmbit atât de frumos, de cald, de blând, încât nu mi-a venit să cred. Un om în situația ei, care doarme pe stradă și nu are absolut nimic, poate să-mi ofere un astfel de zâmbet tocmai mie, un om care, din perspectiva ei, avea absolut totul. Eram un turist în țara ei, aveam și aparat de fotografiat la gât, deci imaginează-ți cum mă privea ea. Și totuși mi-a oferit un zâmbet atât de onest și de cald ! M-a marcat comunicare extraordinară care s-a stabilit într-o secundă și nu mi-a venit să cred că are această forță interioară. Eu nu cred că aș fi reușit să am niciodată atâta blândețe și frumusețe interioară cum a avut această fată. Nu mi-a venit să cred că ea plătea chirie ca să doarmă pe trotuar, pentru a fi mai aproape de familia ei, care lucra la piața de flori din apropiere. Este incredibil, dar, din păcate, asta e lumea în care trăim.

Ai avut vreun moment în care să spui ,,Gata ! Este prea mult, trebuie să mă întorc acasă !” ?

Am avut foarte multe momente de genul ăsta, dar cred că nu există drum fără obstacole. Da, am avut momente în care am zis ,,nu e pentru mine, eu nu sunt în stare să fac asta !” Ce m-a făcut să continui ? În primul rând, soțul meu, care este alături de mine o mie la sută. În plus, m-am agățat foarte mult și de ,,semne”, cum îmi place mie să le numesc. Genul acela de întâmplări pozitive de care ai parte exact în momentul în care vrei să renunți. Fie că ajungea un mail pe care îl așteptam, fie primeam un anumit mesaj, sau cineva îmi spunea că e impresionat de ce vede în fotografiile mele.
Dar, repet, soțul meu a fost un susținător extraordinar și fără el nu aș reușit să fac absolut nimic.

Dacă ar fi să iei totul de la capăt, ce altceva ai face ?

Ce aș face altfel ? M-aș schimba pe mine, aș încerca să scap de niște ,,demoni” și aș încerca să tratez diferit refuzul oamenilor. Am luat mereu foarte personal fiecare refuz, mă simțeam foarte afectată. Eu mă duceam la femeile pe care voiam să le fotografiez cu cea mai mare deschidere și cu greu mi-am dat seama că le ceream ceva destul de complicat : o fotografie cu ele. La început mi-a fost greu să accept refuzuri. Din fericire, acum îmi este mult mai ușor. Cu siguranță îmi pare rău de fiecare dată când mi se întâmplă, pentru că eu văd femeia pe care vreau să o fotografiez ca pe ceva extraordinar și îmi pare foarte rău că ea nu poate să vadă prin ochii mei. Dar sunt atât de multe motive pentru care o femeie refuză și eu nu am dreptul nici într-o mie de ani să o judec.

Care ți s-a părut cea mai diversă țară din punct de vedere al frumuseții feminine ?

Cred că printre cele mai pline de diversitate locuri este Columbia, o țară în care s-au amestecat foarte multe rase umane : găsești populația de culoare, populația indigenă și albi caucazieni, care au ajuns acolo în urmă cu 500-600 de ani. De aici a rezultat un mix foarte interesant, pe care îl poți observa pe chipurile oamenilor de pe stradă.

Există un loc în care nu te-ai mai întoarce niciodată și care ți-a lăsat un gust amar ?

Să știi că am mai primit întrebarea asta. Cred că ține de dezvoltarea personală, de evoluție. Uite un exemplu : am călătorit pentru prima dată în China în 2013-2014 și nu mi-a plăcut, nu am reușit să comunic absolut deloc cu ei. Au fost foarte multe greutăți, dar am mers a doua oară, cred că doi ani mai târziu și mi-a plăcut foarte mult. Aceeași țară ! Deci, nu aș putea să îți spun un loc care nu mi-a plăcut, pentru că poate mă întorc acolo și îmi place foarte mult și atunci ce fac cu afirmația mea ?
Au existat, bineînțeles, locuri în care mi-a fost mai greu – să lucrez, sau să mănânc sau alte mici dificultăți, dar nimic notabil. Nu pot să zic că există vreo țară care mă îngrozește.

Fiecare femeie din pozele tale ne spune o poveste. Care te-a impresionat cel mai mult ?

Recent am fotografiat o femeie din Cuba. Am cunoscut-o, am vorbit cu ea era vânzătoare la un magazin, pe o stradă destul de populară din Havana. În timpul conversației noastre, pentru că stătea cumva din profil, nu am realizat că îi lipsește o mână aproape complet. Ulterior, am aflat că așa s-a născut și am întrebat-o despre viața ei, am încercat să aflu dacă i-a fost dificil. În schimb, am aflat că este mamă singură, că are un băiețel de 3 ani. Mi s-a părut incredibil. Eu am o fetiță de un și jumătate și mi-a fost atât de greu, în condițiile în care îl am pe soțul meu alături și avem grijă de cea mică împreună. Ea mi-a povestit că și-a crescut copilul singură, neavând o mână, iar cel mai dificil moment din viața ei a fost când a pierdut un copil, la o lună de la naștere. Un lucru neimaginabil de dureros. Dar pentru că și-a dorit foarte mult un copil și în sfârșit îl avea, acum era un om fericit. Am fost impresionată de cât de puternică și mândră putea să fie această femeie. Avea o noblețe pe care o au oamenii trecuți prin foarte multe greutăți.

Ce le face pe femei fericite ?

Nu știu asta ! Fericirea e un subiect atât de complicat. Eu una, până în ziua de azi, nu știu încă dacă noi trebuie neapărat să fim fericiți. Ceea ce cred este că trebuie să avem experiențe de viață, să trecem printr-un spectru larg de sentimente și trăiri. Nu știu dacă fericirea este singurul sentiment pe care trebuie să îl urmărim și cred că este o corvoadă să vrei să fii tot timpul fericită, să îți spui ,,aoleu, TREBUIE să fiu fericită acum, trebuie să fiu fericită ! ”

Căutarea fericirii este mai degrabă o preocupare care iți aduce nefericire. Nu știu ce le face pe femei fericite, pot să spun ce mă face pe mine fericită – să știu că familia mea este bine, asta contează cel mai mult pentru mine. Același răspuns mi l-au dat poate peste 90% din femeile pe care le-am întrebat. Toate își doreau același lucru : cei dragi să fie bine și sănătoși.

Dintre toate țările vizitate, pe care ai putea să o numeșți acasă și unde te simți cel mai bine ?

Clar pentru mine acasă e România. Aici am crescut de la 6 ani, de când s-au mutat aici părinții și bunicii mei. Mă simt foarte bine în România și visez să deschid un muzeu, casa femeilor Pământului, în care să intri și să fii înconjurat de chipurile a sute de femei, să le asculți poveștile, să le privești. Am planuri interesante de realizat în România, aici vreau să mă dezvolt mai departe.

Cum sunt româncele și România după ce ai vizitat atâtea țări și ai cunoscut atâtea tipologii de femei ?

Mie îmi place aici, în România pentru că femeile sunt implicate în absolut orice activitate socială. Mi se pare că trăim totuși pe picior destul de egal cu bărbații și nu e un lucru pe care îl întâlneșți foarte des în lume. Femeile au luptat mult pentru asta și în sfârșit se întâmplă. Ce îmi mai place la România este diversitatea etnică : Doborgea, Timiș, Cluj…e ca și cum am avea niște mici țărișoare într-o țară mai mare. Cred că sunt faine româncele. Suntem, de fapt, pentru că și eu sunt româncă.

Ce sfat le-ai da femeilor din România ?

Să fie încrezătoare, pentru că este cel mai important lucru. Atunci când ai încredere în tine, poți să darâmi munții. Să își urmeze calea, dar fără să devină stresate din cauza asta. Pur și simplu, dacă simți că ești bun într-un anumit domeniu, încearcă să dezvolți latura respectivă. Dacă vrei să ajungi undeva, să îți atingi visul este foarte important să fii dedicat și să lucrezi zilnic la asta.

Dar bărbaților, ce sfat le-ai da?

Același. Suntem egali. Cred în egalitate cu toată puterea mea, deci același sfat.